|
 Despre ultimele zile din an si inceputul lui 2012...
Am ales sa-mi petrec acele cateva zile in Retezat, la Cabana Lolaia. Stiam ca o parte din aceia ce i-am avut ca si companie in acele zile tinteau spre cateva drumetii pe munte pe timp de iarna, asa ca nu m-am dat la o parte de la o astfel de experienta.
Pornim in 30 dimineata din Carnic si urcam in liniste spre inaltimi.
Valea Pietrele aveam sa o traversam in totalitate dupa care, la intoarcere aveam sa alegem intre un traseu circuit pe Valea Rea sau inapoi pe Pietrele. Oboseala de dupa sarbatori si mai ales aceea acumulata cu o noapte inainte ca noi sa pornim pe munte mi-au dat o stare ce s-a cuantificat intr-o adevarata provocare pana a ajunge pe varf. Pana la Gentiana am luat deja o masca galben-verzuie pe fata, o fizionomie chinuita si o pereche de ochi somnorosi. Cu ambitie, pentru ca altfel nu o pot numi la starea in care eram, mi-am promis ca voi ajunge pe varf, oricat de slabita si de rau ma simteam.
In tot acest timp peisajul montan de iarna nu ne oferea prea multe. Culmile Stanisoara si Pietrele apareau din cand in cand de dupa ceata ce le ascundea, iar imaginea dinspre nord, spre Depresiunea Hategului, nu mai era aceea cu care eram obisnuita in tabere, caci nu se vedea deloc. Era o monotonie trista... albul zapezii imbibat cu griul cetii nu-mi oferea prea multa satisfactie.
La Bordu Tomii facem o oprire pentru cateva poze dupa care o luam in sus pe valea glaciara, spre Caldarea Pietrele. Ajungem si la lacul de la 1990 m, Pietrele, unde luciul apei era inghetat si acoperit de zapada. Doar marcajul ne indica prezenta lui acolo, insa pe masura ce ne indepartam acesta se pierdea in ceata.
O cotim apoi spre stanga, pe traseul de iarna care ne scotea undeva intre Vf. Custura si Coltii Pelegii. Prin patura de ceata se zareste deodata o sfera aurie. In cateva secunde apare soarele si peisajul alb se deschide in fata noastra. Vedeam Curmatura Bucurei, Vf. Custura Bucurei, piciorul Culmii Pietrele, Bucura II si Bucura I. Bucuria nu a tinut insa pentru mult timp. Ceata a revenit si imaginea panoramica era barata din nou. Apucaseram sa zarim urmele pe unde aveam sa urcam... ca norocul ca zapada fusese batura cu o zi inainte de cativa montaniarzi care fusesera pe varf. O urcare serioasa de aprox. 200m diferenta de nivel ce ne-a scos direct in creasta.
Ajunsi in creasta contenesc sa scot aparatul foto ce-mi venea in acele momente sa-l arunc la cat era de greu. Continuam apoi spre Coltii Pelegii, pe buza Caldarii Berbecilor.Tin minte ca imi era atat de rau incat la fiecare oprire de cateva secunde ma asezam respirand cu greu. Insa in ciuda starii de disconfort ma ambitionam imaginandu-ma pe varf, gandindu-ma ca in sfarsit voi ajunge pe "acoperisul Retezatului", dupa ce de mai bine de doi ani, in tabere, tintisem varful de peste 2500m.
In acele momente, pana sa ajungi pe varf te cuprind tot felul de ganduri. Dupa mine se tinea doar gandul ca, de ceva saptamani am terminat un articol aici, pe blog, promitandu-mi ca in 2012 sigur voi ajunge pe Peleaga. Si uite ca era penultima zi din 2011, iar eu eram atat de aproape de Peleaga si un vis nascut in mine de doi ani se metamorfoza in sfarsit in realitate.
La 1 minut sa ajungem pe varf se intampla ceva ce mi-a facut sa afirm ca cineva, acolo sus, rasplateste si implineste toate dorintele... Ceata disparuse total de pe varf, noi eram deasupra plafonului de nori, iar soarele izbea cu razele-i aurii in zapada cristalina. Marea alpina era extraordinara... se ridicau din cand in cand spre departari valuri de ceasa dupa care se cufundau din nou spre caldarile glaciare.
Am atins varful cu o lacrima prelinsa pe obraz... poate si inghetata de la cele -15 grade si vantul ce sufla extrem de tare. M-am pus jos si am privit pentru cateva minute una din cele mai frumoase imagini de munte pe timp de iarna. Era un sentiment inaltator, o bucurie copilareasca, o satisfactie imensa... era acea stare de multumire cand stii ca in sfarsit ai realizat ceva, ca ti-ai indeplinit o dorinta, o ambitie.
In departare se zarea piscul Varfului Retezat de prin plafonul de nori, iar in plan apropiat inspre est cele doua Papusi ce-si aratau stancaria de prin marea de ceata. A fost extraordinar! Mi-am reamintit inca o data cat de norocoasa sunt pentru ca fac lucrurile care le fac... pentru ca am puterea, sanatatea, familia, prietenii, suportul material si spiritual pentru a trai astfel de clipe.
Ne intoarcem pe aceeasi ruta, caci era destul de tarziu, se innopta repede, iar pe Valea Rea sigur pierdeam cateva ore bune spargand zapada. La coborare puterile mi-au revenit, caci o astfel de reusita rasplatita cu o panorama incredibila nu putea altceva decat sa te incarce cu energie pozitiva pentru anul ce venea. Printre povesti si impresii ajungem la Lacul Pietrele si urmarind traiectoria urmelor noastre ce le facuseram la urcare ajungem intr-un timp bun la Gentiana unde ramanem cam o ora pentru a savura un suc binemeritat dupa atatea ore de drumetie si insetare. O luam din loc pe intuneric, la pas si cu frontalele pe pozitii. Ajunsi din nou la Cabana ne intampina turistii care venisera acolo pentru Revelion si alaturi de care am petrecut, asa cum se cuvine, in zilele ce au urmat.
Reusita de a ajunge la sfarsit de an pe Peleaga ma face sa cred si mai mult in fiecare dorinta, tel, pasiune si nebunie ce mi-o pun in gand... toate se indeplinesc mai devreme sau mai tarziu! Peleaga ramane deocamdata cel mai inalt varf urcat pana acum, 2509m, si singurul de peste doua mii si jumatate. "Am mancat cu lingurita..." dupa cum imi spunea cineva si consider ca am meritat, pe buna dreptate, panorama primita pe varf. Ce surprize imi va aduce 2012 in materie de drumetii montane nici eu inca nu stiu... vreme buna sa fie si compania pe masura frumusetii muntelui!
Inchei cu o vorba auzita pe munte de ceva timp:
"Muntele se savureaza cu lingurita, nu se mananca cu polonicul." (Emilian Cristea)
Un an de excelenta va doresc, dragi cititori!
sursa: www.ciraandreea.blogspot.com
text si foto: Andreea CIRA
|
