|
 Pe la sfarsitul lui iunie, pornim spre Lacul Stanisoara, strabatand ceata, mlastina de dupa ploi de pe Valea Stanisoara si batatorind si mai mult fiecare petec de zapada ce se mai tinea cu ultimele puteri de grohotisul hotarat sa iasa si el la iveala dupa o iarna si primavara lunga.
Pornim voiniceste de la Cabana Lolaia, intram in Parcul National Retezat, urmam drumul batut de atatia drumeti ce au urcat pe culmile muntelui taiat, facem cate un popas si…
observam natura! Cei din fata…stam mai mult; ii asteptam pe cei ce vin mai incet si tinem cont de zicala “cel din urma va fi…”. Da, da… stii si tu continuarea. Ei bine, “cel din urma va fi ultimul”, iar cel din fata va fi primul. Revenind la natura… in numeroasele noastre orpiri, caci “pauzele lungi si dese…cheia marilor succese” privim Lolaia cum izbeste bolovanii rosiatici, cum curge nebuna la vale si o auzim strigand in linistea unei dimineti de vara racoroasa si umeda. Ajungem si la confluenta Vaii Rele cu Pietrele…motiv pentru care, am timp sa fac cate o poza, sa iau o gura de apa si… sa imi doresc sa scap de drumul cu pietre.
Si, in sfarsit ajungem in curba… mai urcam putin pe drum, dupa care, o luam repede la stanga prin padure. Urcam incet, precum niste pitici, intr-un sireag indian atent croit pe poteca ce face parca un slalom domol printre brazii batrani. Miroase a rasina deja… simt cu adevarat ca sunt la munte! Ca…am propria mea portie de aer curat, propria portie de sanatate. E liniste… se aud doar pasii grei ai celor mici din spate ce nu se lasa si urca tinandu-se de grup.
Din cand in cand, cate un pitic de dupa cate un copac isi scoate capsorul imbujorat si spune cu zambetul pe buze:”Nu mai pot!”. O gura de apa si piticul parca prinde puteri de invidiat… e deja in fruntea grupului, acolo in fata, alaturi de mine si de Adi! Batem palma si mergem mai departe. Repetam acelasi refren obsedant ”aveti grija la pietrele si radacinile ude”, “incercati sa nu calcati pe ele”,”uitati-va la picioare si pastrati-va mainile libere”.
In scurt timp, gata si cu urcusul. Mai facem cativa pasi si…ajungem la Cabana Pietrele, atat de cunoscuta de cei ce au batut muntii romaniei acum ceva ani. Ei… au prins-o si pe cea veche, inainte ca flacarile nebune sa o mistuie in totalitate. Noi, facem popas la cabana si bem un ceai cald, pentru a ne incalzi si infulecam cu pofta un biscuit rotund si o ciocolata dulce pentru a prinde putere.
“Mergem sau nu mai stam?”. De fiecare data…porneam si, uneori, nu mai stateam si mergeam. Nu aveam incotro, muntele se bate cu piciorul, incet incet, pas cu pas, pe poteca serpuita ce urmareste sa ajunga cat mai sus si ne duce prin locuri rupte parca dintr-o fila de poveste… printre paduri de brad, pajisti alpine, zmeuris, petecuri de zapada, tuneluri de jnepeni, grohotis sau litiera moale a padurii…
Iesim din padure si ni se deschide o panorama impresionanta. Simturile parca-mi iau razna… ma grabesc sa devorez cu privirea imprejurimile; spactacolul naturii vopsit in verde, culoarea puritatii si a prospetimii. Eram deja pe Valea Stanisoara, strajuita de culmile inalte, precum doua ziduri ce mentin compacta frumusetea vaii. In dreapta… Culmea Lolaia, peticita parca cu grohotisul verzui, ce se arata din cand in cand de dupa ceata ce parca se ingramadea in jurul nostru. Priveam un mozaic de culoare, o imbinare perfecta a formelor si o armonie deplina intre munte, stanca si copii, cei ce respectam batranul colos de piatra.
Unii vedeau pentru prima data muntele in adevaratul sens al cuvantului… vedeau ca munte nu inseamna doar padure de brad si apa rece. Invatau ca … muntele se bate cu piciorul, ca geografia muntelui se invata strabatand vai, poieni si pajisti alpine.
Urcam incet, iar dupa fiecare cotitura parca ne pregatea cineva cate o surpriza. Ba vedeam un manunchi intreg de bujor de munte atent crescut pe langa poteca, ba zaream in departare cate un petec de zapada din care se scurgea efemer un fir de apa pierdut printre crengile jnepenilor. In stanga, Culmea Stanisoara incepe sa-si schimbe culoarea. Jneapanul incepe sa dispara, petecele rozalii de rhododendron apar din ce in ce mai rar, iar stanca ia locul verdelui crud. Sunt semnele care-mi indica faptul ca… am urcat in altitudine. Ceata era tot mai deasa, iar eu incercam sa caut cu privirea Varful Retezat, dar fara rezultat. Parca inaintam intr-un ceaun plin cu ceata…
Asteptam cu nerabdare sa vad pentru intaia oara lacul glaciar de pe valea cu acelasi nume. Calcam cu incredere pe grohotisul masiv, ocolind astfel campul de apa aparut in urma ploilor parca de neoprit din ultimele zile. Deodata … parca ni se indeplineste tuturor o dorinta rostita in minte si, avem la 5m de noi o limba de zapada ce a reusit sa se ascunda in timp de razele soarelui. Calcam pentru ultima data in aceasta vara pe zapada! O luam in mana, ne rostogolim, aruncam bulgari si ne desprindem cu greu de locul ce mi-a adus pentru moment aminte de bulgareala nelipsita din fiecare iarna alaturi de prietenii din copilarie.
In departare vedeam caldarea glaciara ce adapostste printre stancile-i abrupte lacul format din zapezile topite ale ghetarilor ce acopereau odata masivul. In curand ajungem la destinatie!
Lacul apare in fata mea treptat… vad o parte din luciul apei si, dupa alti cativa pasi grabiti pe poteca zaresc intreaga marturie a ghetarilor montani. Caldarea lacului se deschide spre NV, unde, in zilele cu soare cand coboram de pe saua Retezat zaream si celelalte ochiuri de apa din vale, Zanoagele Stanisoarei I si II. Acum, pe peretii colturisi ai caldarii se preling limbi de zapada, impecabil de albe. Norii josi ascundeau fracvent imprejurul din stanca. Cateva secunde si Vf. Retezat isi arata baza printr-o spartura a cetii… L-am zarit, pentru intaia oara! Imi intorc atentia spre intinderea de apa fara miscare. Luciul apei reflecta imaginea muntelui din jur. Nimic nu tulbura monotonia apei… lacul e ca lacrima. Puritate!
E cuvantul care descrie cu adevarat ceea ce vedeam. Vantul rece se porneste numaidecat. Doar el mai da putina viata lacului, formand o pelicula ondulata deasupra apei. Linistea naturii este sparta parca de un suierat hotarat al vantului. Era semnul ca trebuie sa parasim decorul glaciar si sa facem cale intoarsa spre cabana unde ne astepta mancarea calda.
Drumul de intoarcere ne duce pe aceeasi poteca batatorita… pe langa plante ocrotite, sangele voinicului si rhododendron, pe langa firul de apa si petecul de zapada, pe langa momaiele ciobanilor ale caror echilibru ma duce cu gandul la vechile legende montane. Coboram de aceasta data in liniste. Aveam in minte imaginea lacului… culoarea lui, pe care am vazut-o doar in acea drumetie. De fiecare data Stanisoara avea alta culoare, ma intampina parca altfel, dar de fiecare data, bucuria era aceeasi atunci cand intalneam in fata-mi comorile naturii, comorile ce ma fac mereu sa revin cu bucurie la munte.
|
